DIN PARANG IN FAGARAS – sau Drumul Clatitelor – partea 2

Adresa: aiurea în România
corbii de piatra
                                                        Corbii de Piatră, judetul Arges
Ne-am extras cu greu de pe terasa de la Casa Domneasca din Curtea de Arges, molesiti de caldura si bazait de albine, si  i-am dat bice mai departe spre Campulung.
 
Urmatoarea oprire era la Corbii de Piatra unde dainuieste unul dintre putinele locase de cult rupestre din Romania ( sau ‘lupestre’ cum spunea cineva prin primul meu an de facultate la Istorie pe principiul ca in pesteri erau picturi cu lupi, doar  de unde si denumirea de pesteri cu picturi lupestre:)) Manastirea este singura din Romania cu 2 altare functionale pe acelasi naos, si il are pe Basarab I ca intemeietor. Este lacasul cu cea mai veche pictura din Tara Romaneasca.
 
Se ajunge usordinDN 73C, Curtea de Arges-Campulung-Muscel, se merge pana la Domnesti (22 km), de unde se urmeaza ramificatia la stanga pe DJ 731 spre Nucsoara (DomnestiStanesti-Corbsori-Corbi, 11 km).
 
Sate parasite, drumuri semiasfaltate, si multe, foarte multe coclauri ce brodeaza drumul de la Curtea de Arges la Campulung. Vegetatie stufoasa, cai slabanogi, capitze, livezi lasate in plata domnului, caini lesinati de cald in porti, toate astea pe ditamai drumul national. Am mentionat si ca e semiasfaltat? Aaa, da! Asa ca mica deviere pana la Corbii de Piatra nu a resimtit o foarte mare schimbare de ritm. Aceleasi coclauri. Brusc, tara noastra, imediat cum iesi din Carpati spre sud, se transforma intr-un conglomerat de coclauri.


Manastirea este frumoasa, necunoscuta si nevizitata. Toate astea spre bucuria noastra. Este sapata impresionant intr-o stancarie colorata in sepia, numai bine sa dea perfect in poze. Urci abrupt niste scari cioplite in verdeata si intri repede intr-o racoare ancestrala, pe o usa mica si boltita. Inauntru un baiat timid te indeamna sa donezi ceva pentru manastire sau sa iti cumperi diverse suveniruri religioase dintr-un mic stand amenajat la intrare. Cam primul semn de civilizatie intalnit din Curtea de Arges si pana aici. Nu iti povesteste nimeni nimic, daca nu vii cu temele facute de acasa n-ai decat sa te holbezi la picturile cu lupi de pe pereti. Glumesc, picturile sunt de fapt chiar foarte misto. Acopera tot tavanul boltit si sunt in relief cumva, intr-un mod bizar, si spun multe povesti populate cu oameni si animale semi fantastice.
 
Ne-am intors la drumul asa zis national si am continuat zdruncinati de cap pana la Campulung si dincolo, pe o sosea carpita stangaci din loc in loc, asta in cazul in care nu cadeai de-a dreptul,  cu masina cu tot, in santurile transversale lasate asa, neacoperite, probabil de la ultima campanie electorala cand alesii doar se faceau ca incep reparatiile.

Tin minte ca intrarea in Campulung Muscel era printr-un sat pricajit care parca nu se mai termina, pana ne-am dat seama ca eram in “oras” demult. Tot printr-un sat pricajit am si  iesit, indreptandu-ne in tromba din nou spre munte, cu multa speranta de mai bine si de viitor luminos.

Si ca sa nu uitam totusi de trecutul glorios ne-am oprit la Mausoleul de la Mateias, dar nu inainte de a trece pe langa fabrica de ciment Holcim, ocazie cu care ne-am lipit nasurile de geam si ne-am uitat tampi ca dupa OZNuri. Cariera troneaza pe un munte din care se si hraneste apocaliptic pe linia orizontului, ca un animal pre-istoric, pentru ca apoi sa isi trimita materialul in jos, in vale, pe cele mai lungi aductiuni vazute de mine, pana la fabrica in sine care este si ea un colos. Un exemplu de afacere reusita si bine organizata in Romania, probabil printre putinele de altfel.

La Mausoleul de la Mateias e misto rau de tot si mi-am adus aminte de cel de la Marasesti unde am facut noi pe niste nefericiti pionieri, acum niste foarte multi ani si unde am plans cand am vazut piatra Mariucai, aia moarta ca fraiera in cires, ciuruita de nemti. E situat chiar cu putin inainte de intrarea in Culoarul Rucar-Bran, arata interesant si e cocotat pe un delut de pe care, daca il urci, ai o priveliste fenomenala spre toata campia pe care ai lasat-o in spate si spre brontozaurul Holcim.

A fost prima zi in care am cedat mirajului numit branza de burduf in scoarta de brad, cumparand chiar de la baza Mausoleului primul kilogram din cele multe care vor urma.  Baciul avea mai multe sortimente, am cerut sa gustam un pic, s-a uitat, asa, cetos la mine, prin aburii alcoolului (toti vanzatorii erau trotilati la Mausoleu, nu stiu ce era cu ei, poate era aerul tare) si imi zice, sasaind printre singurii doi dinti din fata: “haideti sa va dau ceva asa, mai domnesc….ia gusta de aici, asta e fina, si fara sare!!!”  De unde am inteles, mai taranilor care sunteti voi tarani, ca daca vreti sa va tineti domni, tre sa puneti sarea jos!! Interesanta perspectiva.

Rucar-Bran e un traseu de poezie. Urci si cobori, cu Fagarasii, care sunt  deja cat casa, la orizont, pe dealuri verzi si vai pictate cu casute colorate, cu stane si pui de ciobanesc vanduti la fiecare curba mai stransa. Cu paduri grase de brad si fanete batjocorite cu flori galbene. Am strabatut Moeciul si ca intotdeauna am tresarit cand am vazut indicatorul catre satul Pestera.


Daca nu ati fost inca la Pestera, e aproape ca si cum ati fost degeaba calatori in Romania. E de mers pe la sfarsit de septembrie cand foioasele ruginesc rusinoase  printre brazii care raman verzi, cand soarele arde molcom si tandru, cand sunt aburi dimineata peste case, ca niste norisori adormiti, cand pluteste miros de ardei copt peste ulite iar clopotul bisericii rasuna nostalgic la ceas de inserare. Mi se strange inima de tristeti nenumite de fiecare data cand ma gandesc la Pestera, dar si de o bucurie la fel de nestiuta, si de o liniste ne banuita.

Prin Bran am trecut nepasatori si reci si ne-am oprit atza in Poarta Branului, la Pensiunea Belvedere a familiei Zecheru, locul nostru de suflet de mai multi ani. Doamna Leontina ne stie, si intotdeauna ne da una din camerele de la ultimul etaj, alea imbracate complet in lemn si cu terasa care da spre Varfu Omu. De pe acea terasa aveam sa pandim, ca niste nesabuiti, SuperLuna cea fabuloasa cu care fusesem amenintati, dar pe care nu am reusit deloc sa o zarim, in principal pentru ca nori si pentru ca varfuri semete de Bucegi.
Ne-am oprit din ritm, ne-am bucurat de curtea cu verdeata, ne-am giugiulit cu Gruia, uriasul ciobanesc carpatin al pensiunii, si, de ce sa nu o spunem pe aia dreapta, am si tras pe dreapta la un moment dat, cu sforaituri, cu tot tacamul. Cand ne-am trezit, vesnica problema: FOAMEA!

Cu ceva ani in urma fusesem placut impresionati de Pensiunea Popasul Reginei Maria din Bran, chiar vizaviz de castel, aveau o piscina mare in curtea interioara si mese frumoase de lemn de jur imprejur, fazani si blanuri de urs  pe pereti, si rasol de vita cu hrean si clatite bune cu dulceata de visine cum numai in zona aia se face. Ne-am incercat norocul dar locul s-a reorientat spre nunti-petreceri-cumetrii si nimic nu mai arata cum stiam noi. O usoara panica incepea sa se intaleze sub ficat. 

Ne-am luat iar rotile in spinare si hai in partea cealalta, spre Taverna Lupilor, poate-poate o fi mai bine.  Nu mai fusesem niciodata, credeam ca e doar cabana care se vede la strada, si chiar ma intrebam unde o sa mancam, in parcarea de la Mega Image cu care impartea frontul strazii? Taverna s-a dovedit a fi ditamai hardughia, cu mai multe hoteluri intinse in spate, spre  Piatra Craiului, care veghea in apus semeata si cam severa.  Restaurantul era mare dar gazduia ceva paranghelie inauntru, asa ca am vrut sa stam afara dar si afara era comotie, venisera niste insi de etnie, asudati, de la ceva nunta, rapisera mireasa (cred ca o furasera pe bune ca aveau sabii ninja la ei) si se certau cu chelnerii.
Eram disperati. Si ce face omul cand e in Bran, e disperat si nu mai are chef sa umble? Merge la Vila Bran. Mare greseala. Probabil toata statiunea gandeste la fel in astfel de situatii. Am prins vremuri cand Vila Bran era o afacere reusita. Cand era indeajuns de multa lume incat sa iti pice bine si apusul se putea privi linistit de pe terasa, peste o mamaliguta calda si-o pastramioara de oaie bine facuta. Seara tarziu se facea foc de tabara afara si se canta cu chitarile si se bea tuica fiarta si puteai sa te intinzi in iarba, sa asculti greierii si sa numeri stelele, daca mai puteai numara ceva dupa atata tuica. Evident, nu era obligatoriu sa fii cazat la ei. Gaseai loc de parcare  fara acrobatii, mancarea era proaspata si gustoasa si Branul care iti adormea la picioare in sclipiri de luminite avea un farmec aparte.

Vremuri demult apuse. De la an la an am vazut mai multa aglomeratie, mai multa marlanie, mai multi copii zbieratori, mai multe lanturi de aur la gat si mai multi slapi. Am avut, pentru o secunda, sentimentul ca sunt pe litoral, in Saturn, in anii 90, inghesuita intre multe unitati de cazare pline de sindicalisti galagiosi care intotdeauna vin la pachet cu copii lor obraznici si prost crescuti. Servirea nu s-a schimbat niciodata insa si pentru asta doar respect! Intotdeauna am gasit oameni tineri care s-au dat peste cap, in conditii din ce in ce mai grele, sa ne serveasca  la timp si atent.

Am avut noroc, era trecut de 9 seara si am gasit o masa  pe terasa intr-un colt care s-a dovedit a fi providential cand a inceput sa toarne cu galeata. Inauntru canta ca intr-un vis urat Mircea Vintila insusi, ineptiile alea folk care ma umple de draci intotdeauna cand le aud, si in fata lui dansa trist o mama cu un bebelus in brate. Restul zecilor de mancai isi vedeau de ciolanul lor cu varza si de papanasi, netulburati.
Ne-am gandit mult ce sa comandam si oricum am dat chix. Probabil ca la ora aia orice am fi comandat ar fi fost un fiasco. Puiul meu la ceaun a fost de fapt o formatiune uscata si neprimitoare ca Sahara  alcatuita din 2 pulpite seci si necajite. FARA SOS! Mancare la ceaun FARA SOS! Blasfemie mai mare nu cred ca exista. Am mai avut o salata acrita de sfecla rosie, niste ficatei oarecum buni si un goulash pe care cand am vrut sa il facem iute ni s-a adus Sos Pimento Heinz din comert, drept pentru care a avut un gust pregnant de saorma cu de toate.  NU AVEAU ARDEI IUTI! GOD! Ne-am hotarat sa plecam rapid in momentul in care Vintila s-a dus la culcare si cineva a anuntat la microfon ca incepe DISCOTECA:)

Ne-am retras obositi spre barlog cu gandul ca mai stam la un Radler pe terasa noastra de la etaj, sa ne adoarma muntele. Si stiind ca a doua zi ne vom lua o cumplita revansa culinara la Plaiul Foii.

Dupa un mic dejun in foisor, taranesc si simplu, cu urda proaspata, rosii, castraveti si cirese, ne-am luat desaga la spinare si am pornit. Ne-am oprit un pic pe pajistea de langa castel unde se incingea o frumoasa manifestare gastronomica, si ne-am lasat patrunsi de aerul rece cu miros de iarba strivita si de pregatirile ce promiteau o zi de pomina la palat. Printre tarabe tiganesti cu ceasuri, giuvaieruri, palarii, tigai de alama si alba-neagra sfaraiau deja cazane mari cu bors de miel si fasole cu afumatura. Se intindeau pe mese albe prajituri de casa mestesugite, multe soiuri de salam de biscuiti aromat si cosuri din care dadeau pe afara carnati de oaie incolaciti. Se ungeau cu slanina gratarele adormite, iar altii, care fusesera mai harnici, deja sfaraiau primele bulzuri.

Ne-am mai luat niste branza, sa fie, ca niciodata nu stii cand ramai fara, si ne-am dus in drumul nostru mai departe. Tampita de Ioana de pe GPS a facut si ea o fapta buna si de data asta ne-a bagat spre Plaiul Foii nu pe drumul principal arhicunoscut, ci prin Predelut,  o statiune-sat mica si cocheta care incepe chiar din spatele parcarii centrale din mijlocul Branului. Am urcat pe un drum ingust dar proaspat asfaltat, marginit de copaci, pe langa pensiuni micute, aranjate si linistite, care serpuia frumos pe langa munte si am iesit chiar in mijlocul Zarnestiului, de unde mai era o azvarlitura de bat pana la Plai. E adevarat, o azvarlitura mare si puternica de zmeu paraleu. Caci daca ar fi asfaltat drumul forestier de 15 km care duce din Zarnesti in Plai, ai face 10 min pana acolo. Asa faci lejer un 35 de minute, numai bune sa admiri minunatiile patriei. Pe drum s-a incins aceasta discutie pro si contra asfaltarii, discutie care la fiecare fraza incepea cu formula “daca as fi eu primar aici in zona….” Cum s-a dovedit ca de fapt nici unul nu eram mai primar decat celalalt, am convenit ca de fapt cel mai bun lucru care I se poate intampla acestui loc este sa ramana asa, usor salbatic si inaccesibil, pentru a nu se transforma intr-o Vila Bran 2, si pentru a se putea bucura si manelistii de noi de o gura de aer si de liniste.

Cabana Plaiul Foii are acest dar, de a opri timpul in loc. In momentul in care ai ajuns, si te-ai debarcat la una din mesele de pe terasa de afara, totul inceteaza sa mai aiba vreo importanta. Telefonul de servici care suna si in weekend, banii din contabilitate care ies in minus, teava de esapament pe care parca ai auzit-o pocnind pe hartoape pana acolo, conflictul din Orientul Mijlociu, toate incep incet-incet sa se indeparteze, pana dispar de tot. Esti doar tu, oamenii dragi din jur, susurul raului din fata cabanei, norii de pe muntele din fata, ciobanestii care imediat  ti se culca la picioare, cuminti, sub masa, si aburii cu iz de tarhon care se ridica din ciorba de fasole in paine din fata ta. Placerile devin simple si esentiale, te bucuri ca un copil la un ardei copt, la o ceapa rosie mai piscacioasa, la un pahar de vin bun umplut pana la gura, la o paine de casa pufoasa cu coaja aurie.
Nimeni nu ar trebui sa ajunga vreodata la Cabana Plaiul Foii fara sa incheie festinul cu  placinta de mere a restaurantului,  facuta in cuptorul cu lemne de catre Isus si Maica Domnului impreuna, ceea ce explica lumina dumnezeiasca ce umple ochii comesenilor in timp ce molfaie multumiti, oprindu-se numai sa isi stearga din cand in cand zaharul pudra de pe fata.

Acum cativa ani am si dormit peste noapte la cabana si am fost impresionata de cearceafurile impecabil de albe si plapumile de calitate cu care te invelesti pana la gat in timp ce urmaresti luna prin luminatorul din tavan,  jucandu-se cu piscurile semete. Dimineata ii intalnesti la cafea pe montaniarzii care se pregatesc sa ia cu atac muntele, echipati corespunzator si mustind de un entuziasm acoperit cu roua. Am intalnit grupuri de austrieci in varsta care jurau ca e mai frumos ca in Alpi, grupuri de polonezi tineri care jurau ca e mai frumos decat oriunde pe planeta ( ma rog, cat din planeta puteau sa vada niste polonezi tineri) si in general am intalnit oameni care odata ajunsi in Plaiul foii nu au mai putut vreodata sa uite acest loc.

Faceti-va un pustiu de bine si mergeti un weekend la Plaiul foii. Apoi luati-o tot inainte pe drumul forestier prin niste paduri de brad maiestuoase care va scot in satul Magura si mai departe prin Pestera, si vedeti tara asta asa cum e ea, cu frumusetea ei nativa si transfiguranta care o sa va marcheze pe viata. Si daca nu o sa va placa, sa imi spuneti mie cutu.

Si neaparat in Plaiul Foii mergeti sa il vizitati pe Boris, ciobanesc de Berna de 1 an jumate de o prostovanie fara margini, de o jucausenie, blandete si bun simt mai rar intalnite si la oameni. Intrebati pe orice localnic, va stii sa va indrume.
Intorsi in Bran, dormiti de pranz si odihniti, am luat-o spre seara catre Complex Cheile Gradistei, un loc care a reusit admirabil sa isi pastreze demnitatea, ospitalitatea si magia. Sa urcati si sus la Fundata ca s-a asfaltat drumul, priviti Bucegii in apus, calmi in maretia lor si uimiti-va si, de ce nu, pocaiti-va in fata viziunii pe care omul care a facut acest complex continua sa o dezvolte in creierul muntilor. E gata pista de biatlon, e gata partia mica de incepatori din spate, si se lucreaza la alte proiecte care vor cuprinde tot arealul. Poti sa stai in iarba la picnic, poti juca fotbal sau tenis pe terenurile sapate in deal deasupra vailor, cu o priveliste care iti taie respiratia, poti sa faci un paint-ball de zile mare in padure, sau doar sa te relaxezi la piscina, sa te plimbi sau sa te opresti la restaurant la o tocana de vitel la ceaun adevarata ( CU SOS) ceea ce zis si facut….tocana, desigur! Lasam fotbalul pe altadata🙂 ca nota de subsol, recomand ptr calitatea mancarii restaurantul de jos din Complex mai degraba decat cel de sus din Fundata.
Practic asta este ceea ce numesc eu o zi cu adevarat reusita!:)

A doua zi in drum deja spre casa, ne exaltam din nou in fata calitatii soselelor transilvanene, a peisajului si a faptului ca in continuare parea sa fim numai noi si cerul. Parca inchiriasem toata tara numai pentru noi in acel weekend.

Pe drum ne oprim la cetatea de la Rupea, semet cocotata pe un deal, proaspat renovata si cu drum de acces asfaltat ( acum juma de an nu era nici una nici alta, deci daca se vrea, se poate) si ne miram cat de bine functioneaza principiul“ build it and they will come” : in cetate grupuri de evrei, de englezi si cativa japonezi. Incaperile nu sunt inca amenajate dar cetatea fascineaza cu forma ei unica de spirala ascendenta. Folosita ca loc de refugiu in fata invaziilor turcilor si tatarilor, construita pe la 1300, arsa, parasita si construita din nou, a fost definitiv parasita pe la 1790 dupa o furtuna naprasnica. Si a stat asa pana in anul domnului 2013 cand a fost redeschisa intru vizitare si preamarire. Privelistea oferita de sus peste podisurile din jur isi face toti banii, respectiv 10 ron intrarea.
Ne indreptam spre Sighisoara gandind cu capurile noastre sa si mancam de pranz in zona. Ce faci cand nu stii ce loc nou sa incerci? Suni un prieten. De preferinta unul cunoscator si umblator. Deci il sunam pe confratele gurmando-brailean care ne-o reteaza scurt si autoritar si care ne deturneaza planurile. Si asa ajungem in Saschiz la Hanul Cetatii, chiar langa turnul vechi in centrul satului, la terasa din curte, din spate. Restaurantul e o mica bijuterie, un muzeu al satului in aer liber, de o dragalasenie fara de margini. De la masa vezi sus pe deal cetatea taraneasca, impresionanta si sobra, neamenajata publicului inca, dar avem mari sperante pentru la anul, in ritmul in care par sa se miste lucrurile.
Mancarica a fost din Basmele romanilor, cu smantana adevarata, galbena si gustoasa servita in cescute mici de lut ars, cu ciorbita buna si paine adevarata de casa, atunci scoasa din cuptor. Si cum in Basmele romanilor nu exista nici o mentiune despre clatite, nici Pandele de la Saschiz nu s-a priceput in a le face, dar nu vom mai povesti despre ele pentru a nu altera farmecul locului. Un loc care cu siguranta merita toata atentia, daca soarta va conduce pasii sau rotile  prin zona.
 
Periplul  nostru s-a incheiat tarziu in noapte pe terasa proprie din Cluj, la un crap prajit cu mamaliguta si mujdei, si la o recapitulare a tuturor lucrurilor nemaivazute si nebanuite intalnite pe drum. Am ramas cu senzatia ca avem o tara cat o planeta, cu oameni buni si mancare fenomenala, cu peisaje CGI si codri ancestrali, cu apusuri de legenda si dulceturi fermecate, cu caini de treaba si povesti de basm. Eu inca am incredere in tara asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s