IERUSALIM – SAU CUM AM MANCAT O SAORMA DE MILIOANE – LA PROPRIU

1
Se spune că primul lucru pe care trebuie să îl faci  când ajungi în Tel Aviv este să te duci până la Ierusalim. Ne-am pornit spre autogară într-o dimineaţă devreme, aşa, fără nici o aşteptare, doar cu dorinţa secretă de a simţi, poate, o epifanie mistică la atingerea pietrelor pe care s-au bătut 20 de neamuri (şi încă se mai bat). Din Tel Aviv pleacă frecvent autocare spre Ierusalim, trebuie doar să te urci în primul, să plăteşti 30 lei sub formă de shekeli şi să aştepţi să se umple, ceea ce se şi întamplă, în următoarele 5 minute. Drumul pe autostradă parcă trece prin ceva falie temporală, multă piatră, măslini, peisaje biblice, fizionomii din Vechiul Testament. Ai WiFi pe tot parcursul călătoriei. Eşti tentat să te bucuri, să zici că “moamă, ce civilizaţie!” Apoi îţi dai seama că e doar o metodă ce-i permite lui Moise să ştie în orice moment, unde eşti si ce faci.

După ce ajungi în Ierusalim şi ieşi din autogara centrală, păzită mai ceva ca Pentagonul, iţi vine să stai oleacă chiar acolo, în punctul central unde toată lumea vine sau pleacă, şi să cugeţi. După care, invariabil, începi să fotografiezi tineri şi tinere îmbrăcate în haine milităreşti, ăia ce poartă pe umeri, cu o nonşalanţă cotidiană, arme automate cu vopseaua patinată de miile de antrenamente la care sunt supuse toate generaţiile de evrei reintorşi Acasă. Iar dacă mai ai o mână liberă, musai să ai poşetă.
evreica army (Copy 1)
După ce simţi că începi să te dumiresti, paşii ţi se îndreaptă singuri, inexorabil, spre Cetatea veche, cea care adăposteşte în 4 cartiere, 4 seminţii care încearcă (de milenii) să coexiste paşnic între zidurile ei: arabii, evreii, creştinii şi armenii.
DSC_0916 (Copy 1) DSC_0936 (Copy 1)
Odată intrat pe sub Porţile maiestuoase, eşti pregătit să vezi îngeri şi profeţi la fiecare colţ de stradă, dar ei se lasă asteptaţi. Vezi în schimb bărbaţi buni de muncă, ascunşi după tarabe, jumulind curmale verzi, femei cu chipuri brăzdate de muncă, umbrite de 10 straturi de “acoperământuri”, copii isterici care se îmbrâncesc şi fug urlând ca nişte spahii dezorientaţi la Podu Înalt, şi nu poţi să nu te laşi cuprins de o curioasă întrebare: unde se ascunde fiorul religios format în milenii de tumult? Probabil că fix acolo unde a fost dintotdeauna, în bazarul imens cotropit de mărfuri chinezeşti, de fructe şi  mirodenii, de turişti sau pelerini (căci nu poţi avea încredere în scopul nimănui). Toţi vor să îţi vândă ceva la suprapreţ, deşi am văzut câţiva care conduc afaceri oneste cu suc de rodie – adevăratul sânge ce curge prin venele tuturor, odată ce intri între ziduri.
 masa cu suc de rodii
Cartierul arab nu e decât un traseu labirintic străjuit de tarabe ce acoperă pereţii ( şi parcă şi cerul) aşa că reuşeşti rapid să te pierzi atât de adânc, încât nici un evreu de la Google Maps nu te mai poate găsi. Dar poate că ăsta era şi scopul divin: să te pierzi şi să te regăseşti la poarta ce străjuieşte intrarea înspre Biserica Sfântului Mormânt. Cum ai ajuns acolo, nu se poate şti, dar nu e nici un dubiu că paşii te-au adus unde trebuia, doar eşti creştin şi tocmai ai cumpărat mir la suprapreţ de la un magazin creştin de care se ocupă un tuciuriu mustăcios cu nas coroiat, ce îţi jură că şi el e creştin.
 
Înarmat cu mir, păşeşti pe uşa Bisericii unde se află de fapt Biserica Sfântului Mormânt (2 in 1). La tot pasul vezi dovezi incontestabile că vei fi martorul unor manifestări ce te vor aduce inapoi pe calea credinţei. De exemplu coada de la intrarea la mormânt, care ar face-o şi pe bunică-mea să exclame cu mirare evlavioasă că nu a mai văzut aşa coadă mândră din ‘84. Dacă eşti printre cei merituoşi, după 3 ore de aşteptat în picioare, îti vine rândul să introduci mâna printr-o gaură şi să pipăi, prin întuneric, o bucată din stânca pe care a fost dat jos de pe cruce Isus. Aceeaşi piatră pe care se aprind MIRACULOS focurile de Paşti. Dacă nu eşti Ales, atunci încearcă măcar să înţelegi ce-i motivează pe oamenii ăia şi daca reuşesc ei să fie mai buni, măcar cât stau înghesuiţi la coadă, timp de 3 ore smerite.
DSC_0960 (Copy 1) DSC_0966 (Copy 1)
Odată ce ai ieşit iluminat din cartierul creştin, oricât de mult ai incerca, oricât de mult te-ai mai rătăci pe străzile pietruite ale cetăţii, paşii nu te vor mai duce înapoi la Biserica Sfântului Mormânt, semn clar că şansele, asemenea ocaziilor din fotbal, nu se răzbună.
 
Câteva minute mai încolo te vei regăsi la poarta Jaffa, la baza căreia un om-orchestră cântă din toate instrumentele necesare unui concert rock. Doar el şi o casetă de rock instrumental. Începând de aici, poţi urca treptele zidului şi înconjura cetatea pe metereze, unul din tururile obligatorii din orice pliant turistic. Noi fiind turişti cuminţi si exemplari, şi suferinzi de o uşoară claustrofobie, ne-am urcat cu dragă inimă pe ziduri, şi am luat-o la picior, minunându-ne la vederea cetăţii de sus. de parcă noi eram Dumnezeu, trăgând cu ochiul prin spărturi şi ferestre la frânturi din viata oamenilor de jos.
DSC_1043 (Copy 1) DSC_1029 (Copy 1)
De acolo “din cer”, se văd mai bine secolele de istorie decât de jos, din stradă, camuflate printre covoare persane de Beijing. Şi tot de acolo de sus, îi vezi prin luminatoare pe studenţii Torei, citind printre zulufi, cu mâinile împreunate în poală, parcă aşteptând un soundtrack divin care să le întregească epifaniile. Şi pentru că e ora 2, chiar apare soundtrack-ul muezinilor chemând la sfânta rugăciune. O cântare guturală, ancestrală, ca o jelanie, ce vine de peste tot din jur, stereo şi cu ecou, aşa cum numai în Ierusalim ştie religia să se manifeste.
DSC_1173 (Copy 1) DSC_1186 (Copy 1) 
Ei, şi după atâta înfiorare multi-mistică, simţi cam după ora prânzului cum te înghesuie o sfârşeală laică pe la stomac. Păcălit fiind de frumuseţea chemării muezinilor la rugăciune, te convingi şi tu pe sine că doar o şaorma cinstită te-ar mai face om la loc. Aşa că treci rapid de cartierul armenesc, unde doar o mână de armeni mai ţin stindardul sus, şi te afunzi din nou pe aleile bazarului, trăsni-l-ar Vishnu, şi intri  aţă  în cea mai mândră şaormerie cu murături colorate care îţi iese în cale. Noi am vrut să avem parte de o experienţă autentică şi mulţumim destinului, am avut!
DSC_0938 (Copy 1) DSC_0947 (Copy 1)
Am intrat în incintă şi ne-am aşezat respectuoşi  la masă, lângă un arab mustăcios care fuma şi sorbea plictisit dintr-o cafea pe straturi făcută într-un pahar de sticlă. Omul avea o faţă de parcă numai asta îl mai tinea în viată, estetica laptelui alternând cu cafea, într-un recipient transparent. Într-un final îi face semn unui argat să ne întrebe ce dorim. I-am răspuns pofticioşi: “o şaorma cu de toate”!! Bine! Vine imediat! Şi ne-a tăiat băiatul sârguincios din puiul rotisat şi ni l-a pus pe farfurie. Şi s-a dus la vitrina “cu de toate” şi ne-a pus pe câte o farfurie din fiecare salată şi din toate murăturile şi nenorocirile pe care le păstorea. Între timp alt patron mustăcios a băgat capul dintre nişte perdele, apoi a intrat de şi-a făcut şi el o cafea aspectuoasă pe straturi, într-un (aţi ghicit!) pahar de sticlă şi a plecat de unde a venit, probabil să şadă la o ţigară cu ceilalţi patroni ai stabilimentului.
shawerma
Noi contemplam tălâmbi simfonia din fata noastra: humus, morcovi muraţi picanţi, vinete cu humus, năut fiert înainte să se transforme în humus, ardei, salăţi, fasole, roşii uscate la soare, cartofi prăjiţi şi alte legume condimentate oriental-mijlociu, ce ne-au oferit o experienţă autentică şi originală. Mai puţin vinetele care ne-au oferit doar experienţa dovezii pentru care legumele gătite nu se ţin în căldură, aşa că pe vinete le-am lăsat de-o parte (câteva ore mai devreme dacă le prindeam şi ar fi fost dumnezeieşti). În timp ce mâncam, al 4-lea patron a venit prin faţă, la intrare, şi şi-a aprins o ţigară, ca să nu devină apăsătoare liniştea dintre el şi primul patron. S-a dovedit mai târziu că venise, probabil chemat, să vadă guşterii care s-au pus la masă la o şaorma cu de toate, si care urmau să îi plătească toate cafelele pe straturi din luna respectivă. La bani nu ne-am încurcat, întrucât shekelul e la paritate cu leul: scrie pe bon 160 de shekeli, e clar – tocmai ai servit o şaorma de 160 de lei.
Şi până ne-am căutat banii prin buzunare, argatul umil a venit din nou la masă şi ne-a arătat tăviţa goală certându-ne obraznic: “Sir, tip, sir, service, service!” Prima dată te asiguri că îţi iei bacşişul şi apoi plăteşti cafelele patronilor!

 
Cumva ne-am bucurat când am ieşit dintre zidurile cetăţii, şi-am pornit  la pas către Ierusalimul secolului 20. Nu ai cum să nu te îndrepti spre landmarkul pe care îl vezi de oriunde din oraş, hotelul King David, trecând printre grădini şi alei pline de flori. Domnul profesor ne-a învăţat că la hotelul King David a avut loc un istoric atac terorist cu bombă în omienouăsutepatruzăcişişasă şi ne-a mai învăţat că poporul evreu e fiert pe transformat orice viroagă aridă în grădină de zarzavaturi sau, după caz, de flori. Aducându-ne aminte de toate grădinile prin care am trecut în Israel, regăsim un element comun: bărbatul care urinează. Nu poveşti de adormit copii cu manekin pis, ci bărbaţi adevăraţi, din oase şi carne, întorşi cu spatele, când într-un răsad de muşcate, când după un dafin sau chiar după un ficus. Investigând fenomenul, aflăm că este recomandat la nivel religios să nu te ţii când îţi vine să îţi dai drumul. Căci nu e sănătos.

DSC_1053 (Copy 1)

Regăsindu-ne cu un pas mai aproape de a înţelege acest neam, ne îndreptăm spre un cartier de case absolut încântător. Un soi de complex terasat, pustiu la ora dupa amiezii, cu case fermecatoare, aparent nelocuite. Aflăm că Yemin Moshe a început ca un cartier modest de artişti săraci, iar apoi a cunoscut o mare apreciere în rândul oamenilor potenţi financiar, care au considerat brusc că este de bon-ton să ai ca vecin un artist sărac, pe care, eventual, să îl/o sponsorizezi. Simplu de intuit că, la scurtă vreme, tot cartierul era locuit de oameni bogaţi fără nici un talent artistic. E interesant de vizitat acest cartier pustiu, dar de o drăgălăşenie care mă face să îmi calc pe demnitate şi să folosesc termeni care în mod uzual nu îmi stau în vocabular. Cum ar fi “drăgălăşenie”.
DSC_1250 (Copy 1) DSC_1253 (Copy 1)
DSC_1290 (Copy 1)  DSC_1312 (Copy 1)  DSC_1326 (Copy 1)
În Yemin Moshe :
– am photobombat şedinţa foto a unei mirese (nu am identificat concesiunea, dar purta rochie albă, ca orice mireasă)
– am photobombat de la distanţă o nuntă de evrei etiopieni. (Ştiaţi că există şi evrei negri ?) Ăştia sigur nu o ardeau clasic şi modest ca noi europenii, cu rochii albe de mireasă şi costum reflectorizant. Nu, ăştia erau echipaţi direct cu straie regale. Poate ăsta este portul lor naţional, sau poate era o şedinţă foto cu recuzită #nuputemştii.
 
Travel tip: noi, aici pe blog, ne permitem tot felul de glume, dar dacă veţi călători vreodată în Israel, ar fi în avantajul vostru imediat să vă abţineţi de la glume cu photobomb, în special la partea cu rostirea răspicată a cuvântului bomb.
 
-am fost urmăriţi şi, în cele din urmă, ajunşi de un căţel simpatic care ne-a pus la picioare un scutec cu “noroc”. El, câinele, fiind plin de noroc la bot, şi foarte hotărât să ne dea un pupic.

Ulterior, am ajuns şi intrat  “like we owned the place” la YMCA Ierusalim. Nu ne-am întâlnit nici cu constructorul sexy, nici cu bikerul mustăcios şi nici cu poliţistul gay, dar ne-am aşezat la o cafea şi am încercat să o savurăm în timp ce eram cu ochii în patru să nu ne corupă cineva cu un pat curat şi o masă caldă 😉
DSC_1219
Nu stiu dacă ne-a plăcut la Ierusalim. A fost primul “melting pot” pe care l-am experimentat direct, pe pielea noastră, şi pe moment a fost ameţitor, and not in a good way. Un turn Babel năduşit, fără nici un farmec mistic, cu excepţia Zidului Plângerii, care chiar e un loc cu o energie aparte. Îţi ia ceva să te obişnuieşti cu vacarmul, cu grupurile de evrei de rit vechi, înalţi si ciolănoşi, zulufaţi şi veşnic îmbrăcaţi în negru, ca nişte stoluri de rândunici funebre; cu grupurile de arabi purtători pe cap de faţă de masă cadrilată alb-negru, gălăgioşi şi bine dispuşi; cu fetele în uniformă din autogară, care îşi şterg în grabă oja de pe unghii, la sfârşit de permisie; cu evreul simpatic şi bine-făcut din tramvai, care îţi trânteşte în poală o jumătate de semiautomată, din cauza aglomeraţiei; cu copiii care bat mingea pe acoperişuri; cu liniştea elegantă din Cartierul Evreiesc, încremenit în piatră; cu înserarea printre florile din Yemin Moshe; cu clopotele, cântările, tânguirile, negocierile, condimentele şi mirosurile din aer; cu ritmul unei lumi vechi, străine şi totuşi atât de familiară. Hm, cred că de fapt ne-a cam plăcut Ierusalimul.
 
Movie tip: de curând, am găsit un simpatic serial a cărui acţiune se petrece în Ierusalim şi am simţit regretul că nu am apucat nici măcar o seară târzie, ca să cutreierăm străzile şi acoperişurile încinse ale cetăţii. Trebuie să fie o experienţă în sine, dar nu e niciodată prea târziu. Wizzul cu pelerini de Israel “bagă” la fel  puternic ca în prima zi.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s