CASA BOEMA – TERASA CU BECULEȚE ÎN COPACI

Str Iuliu Maniu nr 34
Nu există să îi vorbeşti unui tânăr din generaţia 35-40 de ani despre Terasa Boema, fără să îi aduci în ochi lacrimi rotunde şi limpezi. O să îţi povestească cum şi-a fumat acolo prima ţigară din viaţă, cum a fugit de la ora de chimie ca să o asculte pe Cleopatra (cine o mai ține minte pe Cleopatra??cum mai mergeau micii pe coverurile ei de la Madonna!), cum a pipăit primul sân de femeie într-o seară de vară târzie, cum s-a matrafoxat prima oară de la berea ieftină şi s-a certat cu cerbul în primul tufiş de la intrare, etc. O să îţi spună astea cu nostalgie şi cu glas tremurat, aşa cum ţi-ar povesti despre o primă iubire. Ceea ce pentru mulţi clujeni, originala terasă Boema chiar a fost. 


O să îţi spună cum a suferit ani la rând trecând pe Str Iuliu Maniu, văzând prima iubire lăsată în paragină, batjocorită de grafitti şi de vegetaţie neîngrijită, înfruntând stoică îngheţuri şi ploi şi arşiţe, fără să scoată un cuvânt, cu capul plecat, dar dârză şi de neclintit. O să îţi spună cum la fiecare Revelion, când artificiile luminau ceremonios intrarea în noul an, şi când orice om normal la cap îşi pune o dorinţa de tipul: “să câştig la loto, să fiu sănătos, să îmi iau BMW”, el zicea o ruga scurtă: “Dă Doamne să vină unul cu bani să ia Boema, să îi dea un var şi să pună înapoi mesele alea faine de plastic să ne simţim şi noi tineri măcar încă o vară!”
Şi cum anii care s-au scurs până în anul de graţie 2013 au fost mai lungi decât veacul. Cum a fremătat la primele zvonuri că ăia cu bani au cumpărat deja primele scaune de plastic în vederea redeschiderii Terasei Boema, cum nu a îndrăznit să spere până în ultimul moment când a păşit temător în interiorul curţii, la deschidere, cu smerenie şi umilinţă.

Arăta mai bine decât sperase el vreodată. Era curat. Zidurile care înconjoară grădina de vara erau discret îmbrăcate în lemn, şi nu jupuite şi cotropite de iederă cum şi le amintea el. Erau mese faine de lemn şi un open bar în capătul terasei, în cărămidă şi lemn, cu geamuri faine, franţuzeşti, în spatele cărora sclipeau sticle cu spirtoase fine. Erau oameni faini şi parfumaţi şi gagici pe tocuri şi domni care fumau trabuc. În băi nu tu noroi pe jos, nu tu robinete ruginite, nu tu apă care nu se poate trage, ci piatră şi oglinzi frumos luminate. În meniu se amestecau cuvinte greu de înţeles de genul gratin şi millefeuille şi hribi şi confit. A fost copleşit. Şi şi-a dorit foarte mult să îi placă. Dar nu a fost să fie.
Acum, să ne înţelegem, eu nu am nostalgii despre Boema pentru că pe vremea aia eu mă certam cu cerbul într-o cu totul altă zona folclorică, sub sălciile de pe malul Dunării. Aşa că pot să mă uit obiectiv şi să zic din punctul de vedere al unui om căruia îi place mâncarea bună şi conceptul coerent, cum mi se pare tărăşenia cu Boema.
Carevasăzică, decorul e de vis. Dacă aţi mai fost prin Bucureşti pe la crâşme cu ştaif şi apoi vi s-a părut în Boema că vedeţi ceva asemănător, asta e ptr că Boema e primul proiect în Cluj al acestui enfant terrible al designului de bodegă, pe numele lui Cristian Corvin. Până şi eu, care nu am văzut dezastrul care era Boema înainte, pot să întrevăd efortul supraomenesc depus în procesul de make-over.
A ieşit, după părerea mea, cel mai mişto restaurant-bar din Cluj. Îmi place tot, barul cu blat de marmură, tuşa îndrăzneaţă de turquoise, accentele de lemn natur, pardoseala, arabescurile cu inflexiuni orientale. Sunt leşinată după soba albă de la intrare, când o să fiu mare îmi iau şi eu una acasă. Îmi place salonul pentru nefumători unde merită să te sacrifici ( ca fumător) numai ca să stai în serile de iarnă la gura şemineului, tolănit în fotoliu, cu un pahar de coniac.
poza semineu                                                                                www.lucianmandru.ro 
De terasă, ce să zic. M-a cucerit definitiv când am văzut copacii cu beculeţe, care dau un aer aşa de aparte când se aprind seară, în aerul încins al verii, în sunet de greieri afoni. Acum mulţi ani, am rămas eu marcată de o terasă de vară cu beculeţe în copaci din Viena, mi s-a părut cel mai romantic şi fermecător lucru, şi de atunci mi-am dorit când o să mor, să mor într-o noapte la masă, cu un blid de mâncare bună în faţă,  sub un copac luminat feeric de becuri colorate. Când am văzut cum arată terasa în serile de vara …..ce să zic…..they had me at Hello.
boiema2
                                          
Cu mâncarea, how hall I put it, am mixed feelings. Preţurile mai mult mari decât medii iar calitatea, in ultima vreme, e din ce în ce mai des o simplă loterie. Întotdeauna mi-au plăcut aici steakurile, că le fac la grătar adevărat. O singură dată mi s-a întâmplat să primesc un cotlet de porc, care deşi arăta şi mirosea apetisant, era mai tare decât o cizmă rusească. Pizza bună, dar mică şi scumpă. Rața, cum ai noroc. Am mâncat şi o pulpă impecabilă dar şi o pulpă mai mult decât neimpresionantă. Îmi place plăcinta cu hribi şi pui, aşa ca un afficionado of all-things-from-the-oven that I am. Frigăruile cu creveţi şi halloumi merg la fix vara, la o sticlă de Sauvignon Blanc de la Liliac, my favourite juice from June to September. Apropos, cele mai mari preţuri la vin aici le-am văzut. O sticlă din nectarul mai sus menţionat era  150 de ron vara trecută, oriunde în altă parte o găseai între 90-120 ron. Asta e, noblesse oblige sau cum zice chinezul, dai un ban da’ stai la becuri în copaci. Şi-mi place aici şi millefeuilleul cu mure, care, deşi e departe de Millefeuille-ul pe care îl găseşti în Franţa chiar si in ultima patiserie de cartier, ar putea să îi dea lecţii modelului similar din meniul de la Muura, care nu e “decât o balegă” de frişcă vegetală la tub peste care s-au presărat nişte firimituri de pâine. Vom beşteli însă Muura într-un episod viitor, că merită.
Dacă ne place:
Ne cam place, mai ales vara la terasă. Îmi place soba de terracotta şi-mi plac copăceii, băile şi chiar şi spaţiul de la etaj destinat evenimentelor private, cu candelabre cu abajururi din pânză albă.
Boema - soba favorita
                                                                                   www.lucianmandru.ro
Nu-mi place doamna blondă, creață şi încrâncenată care acţionează ca un fel de maestru de ceremonii ( nu ştiu exact care e menirea dânsei acolo), mereu de “mal umor” cum spun urmaşii lui Cervantes. Mereu în negru, mereu îmbufnată şi fumând nervos la bar ţigară după ţigară. Am văzut-o ridicând oameni de la masă (pe Ionel) şi poftindu-i afară pentru că nu se aşezaseră la masă desemnată de dânsa ( niste franțuzoaice). Cu noi s-a purtat mai tot timpul ok, dar mie îmi e cam frică de ea. Şi nu e normal 🙂
Dacă mai venim:
Da, dacă vom mai ieşi vreodată din iarnă, cu ajutorul Domnului.

image

Cremeș franțuzesc de la cofetaria muzeului Jacquemart-André
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s