SMOKE-FREE IN CLUJ-NAPOCA

Suntem fumători!! Ăsta e adevărul. În ziua de azi, a ajuns parcă să îţi fie ruşine să zici asta cu voce tare. Încercăm să ne lăsăm, pentru nu vrem să ne ridăm (mai tare) şi să vorbim gros (mai gros decât acum) la 50 de ani. Nu ne iese întotdeauna. Câteodată da, câteodată nu. Mai des nu! Dar noi ne străduim în continuare. Problema e, te stăpâneşti tu cât te stăpâneşti ziua, te cerţi cu toată lumea, trimiţi mailuri cu CAPS LOCK, răspunzi în doi peri la telefon. Dar seara, seara e o poezie. Seara te relaxezi, ieşi în oraş, vrei să mănânci ceva deosebit, să bei un ceva adecvat, şi să fumezi, domle! Obiceiul ăsta vechi, boieresc, bată-l vina, de a scoate rotocoale meşteşugite de fum, între două feluri, lăsat pe spate între perini, relaxat şi o ţâră deconectat. Gesticulatul inimos din mână, cu degetele care ţin ţigara uşor ridicate, în timp ce explici însufleţit omului de la masă ce şi cum, cu degetele celelalte ţinând într-o echilibristică perfectă paharul de vin. Serios, sunt puţine bucurii mai mari în viaţă.

 Acum, înţelegem şi baiul cu nefumătorii deranjaţi. Pe bune, chiar înţelegem. Ne-a cam luat prin surprindere curentul, dar înţelegem. Ce să facem, pe vremea noastră toţi fumau. Noi de ce credeţi că ne-am apucat?

Pe străini, în afară, i-am înjurat bine prin concedii, că ne scoteau la ţigară în faţa bodegii, şi nici aşa nu ne-am învăţat minte. Şi acum îmi amintesc, într-o seară de iarnă blândă, cum am intrat într-un birt din Melk, un orăşel mic şi şarmant, pe malul Dunării, imediat după Viena, şi am rămas muţi de uimire văzând localnicii gălăgioşi şi FERICIŢI pipând şi trăgând la măsea peste farfurii mari cu tocană de vită. La fel în Bad Ischl, sau în Zell am See, şi brusc Austria ne-a devenit şi mai dragă.
Dar să revenim asupra faptului că înţelegem! Că ne-a luat mult (şi mai ales ne-a luat din “distracţie”) ca să avem maturitatea necesară să respectăm faptul că PROBABIL (hehe!!) e mai bine să mănânci într-un mediu liber de fum, fumuri, şi fiţe. Apropos, dacă s-ar da o lege la comun, anti fum- fumuri-fiţe, aş ieşi în stradă de bucurie, parol!!
 
Aşa că nu ni se mai pare o tragedie, o corvoadă, sau pur şi simplu o seară ratată, faptul că ieşim să mâncăm într-un loc de nefumători. Au contraire! Dar abia aici intervine adevărata problemă. Dacă în afară e simplu, la noi e clar că posibilităţile sunt limitate. În Cluj numeri pe degetele de la o mână locurile care sunt destinate exclusiv luării mesei smoke-free. Sunt perfect de acord că aşa zisele zone de nefumători dintr-un local de fumători sunt o mare frecţie la un picior foarte rigid, evident, din lemn.
 
Le vom enumera împreună, că nu sunt aşa multe. Şi o să vă zic ce credem noi despre ele, prin prisma experienţelor avute, fără să fie cu supărare. Veţi vedea că nu are legătură cu statutul lor anti-tabac, ci, ca întotdeauna, cu mâncarea.
Pentru că sunt aşa puţine, nu are rost să ne prefacem că vom alcătui un top, ca să vă ţină suspansul cu inima la gură şi chiloţii în vine, deci le vom spune aşa cum sunt, în ordinea clară a preferinţelor.
 
Despre Samsara aţi aflat deja aici ce credem, şi de ce o iubim. Rămâne regina inimilor, premiu I cu coroniţă de arpagic. Au meniu nou de primăvară, deci take a look here, poate vă inspiră la o vizită.
 
Imediat în coasta lor (în topul preferinţelor, nu geografic) e simpaticul Mint Bistro. L-am evitat mult timp, pe motivul bine-intuit, deşi am auzit numai de bine. Ocazia perfectă s-a ivit odată cu “seara fetelor”, o combinaţie eclectică de fumătoare şi nefumătoare. Ne-am dus cu dragă inimă şi ne-am distrat pe cinste. Localul are câteva mese la nivelul străzii şi o hrubă shabby-chic cu covoare persane şi boltă de cărămidă, la subsol.
                                           via designist.ro
Am preferat să stăm sus, că m-am îndrăgostit din prima secundă de masa de lângă bar, cu peretele ei vertical de verdeaţă. Mi-a plăcut atmosfera, mi-au plăcut oamenii care frecventează locul, degajaţi, tineri, mai mult sau mai puţin hipsteri. Diverşi lumbersexuali se plimbau casual printre mese, cu paharul de vin în mâna, ţinut corespunzător de talpă, şi nu ca la mine la ţară, de cupă.

 

Băieţii care ne-au servit (vreo 4, nu glumesc) erau degajaţi şi cât trebuie de piliţi. Am luat o carafă de Budureasca roze, nu a fost cel mai de calitate vin, mi s-a părut răsuflat, şi nu era vina celor de la Budureasca. Meniul e drăguţ alcătuit, cu bistro-favorites de genul quiche, paste, hamburger, cheesecake. Nu pretind că au inventat roata sau apa caldă, nu e molecular, nu e fusion, dar e ce trebuie pentru o seară ploioasă (pentru că “seară ploioasă” a devenit un concept trademark Cluj). Quiche-ul a fost proaspăt, atunci scos din cuptor, ceea ce nu prea l-a ajutat la nivel de ţinută. Hamburgerul nu a fost nimic special, nu înţeleg isteria cu chiftelele groase, înalte, pe care nu le poţi apuca dintr-o singură căscătură de gură decât dacă eşti căpcăun (am înţeles că au dispărut ca rasă de pe vremea lui Petre Ispirescu).
Eu am un fix, să gust chifteaua goală, despuiată de sosuleţe şi alte ingrediente (menite să ascundă iscusinţa bucătarului, sau lipsa ei). Chifteaua era medium rare (ceea ce e ok) şi complet ne-asezonată (ceea ce nu era deloc ok, la colţ domnul chef, şi gândeşte-te la ce ai făcut). Cartofiorii de lângă au fost de excepţie, mai degrabă copţi şi extrem de gustoşi.
       

 

Pastele au fost comme ci-comme ca, cică tagliatele cu vinete, roşii şi mozarella. Să îmi explice cineva, că poate nu mă pricep eu, de ce mozarella era sub formă de cuburi perfecte, cu muchii drepte şi dure. Şi de ce avea gust de caşcaval. În schimb tapasurile “paysanne” au fost cu adevărat perfecte. Mai bune ca la Baracca. Aproape la fel de bune ca cele de la Cabinet. Pateul fin, brânză de capră cu gust puternic, ceapă caramelizată corespunzător, pâinică cu seminţe, prăjită şi călduţă. Flawless!!
Am ieşit afară la ţigară şi nu am crăpat. Şi mi-a plăcut să mă întorc la masă într-un aer curat în care se simţea doar mirosul de bunătăţuri de la cuptor.
Am cerut şi desert dar au uitat să ni-l aducă, iar după 40 de minute am renunţat. Cum spuneam, băieţii care servesc sunt simpatici şi şpriţuiţi. Muhaha.

 

Ne-a plăcut tare. Mai venim. Dacă lucraţi în zonă, poate vă tentează mic dejunul cu chestii home made: fie varietăţi de pâinici şi dulceţuri, fie omletă cu brânză de capră şi roşii, fie brioşe, cookies şi freshuri de citrice. Şi să îmi ziceţi şi mie cum a fost.
 
Off the wall urmează imediat pe listă. Povestea care acompaniază localul e ademenitoare. Doi bucătari tineri, canadieni, strămutaţi în munţii noştrii, şi-au deschis un bistro mic, cu acelaşi aranjament specific clădirilor vechi din Cluj: câteva mese la nivelul străzii şi hrubă mai amplă la subsol. Bonus, o idee de terasă în faţă, pe pavajul neregulat, ceea ce înseamnă mai mereu că trebuie să iei cu tine un inginer care să găsească resurse să echilibreze masa.
Mare lucru despre Canada şi locuitorii ei nu prea ştiam, decât vorba emigrantului, că e ca în State, dar mai bine. Până când am văzut un episod din Parts Unknown (strongly recommended) a lu’ tata Bourdain, despre Canada, mâncarea de acolo şi felul în care este ea abordată. It was a game changer. Nu vă zic decât că era acolo un personaj care avea tot timpul cu el o trufă. Şi o răzătoare mică. Chiar şi în tren, când îşi lua ceva senviş naşpa de la tonomat, scotea trufa din buzunar şi îşi răzălea un pic pe deasupra. Mi-a plouat în gură toate cele 60 de minute ale episodului şi am simţit, cot la cot cu protagoniştii, cum mi se umflă papilele, stomacul, apoi ficatul, apoi cum intru în kidney-failure, după care am luat-o de la capăt. Înţelegeţi de ce, când am auzit de canadienii din “centrul vechi”, my heart skipped a beat.
 
Mi-am dorit mult să îmi placă. În general mă duc cu cele mai bune intenţii şi cu aşteptări mari, în orice loc (poate că aici e greşeala mea). Îmi place ideea sustenabilităţii, şi că folosesc produse locale. E faină şi atmosfera, mulţi străini şi mulţi tineri, care vin special pentru burgeri, din câte am văzut, de aceea sunt mai burtoşi decât lumbersexualii de la Mint, care o ard doar pe roze. Bucătăria este deschisă, încăpătoare, am fost chiar încurajaţi să intrăm, să socializăm şi practic, să încurcăm bucătarii. Îmi place şi că cei doi antreprenori canadieni se învârt printre mese, şi că sunt prezenţi, fizic, în businessul lor.

 

Mâncarea e într-adevăr interesantă. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, poate chiar din cauza asta, că e mai degrabă interesantă. S-au întâmplat nişte coaste coreene slow cooked, cu kimchi şi broccoli picant (serios, unde mai mănânci kimchi în Cluj), şi s-au mai întâmplat nişte legume tempura cu sosuri şi nişte quesadilla argentiniană.
          
Coastele de porc au fost mişto dar aveau un sos de ghimbir peste ele, care avea cel mai pregnant gust de mucegai pe care l-am întâlnit vreodată, and not in a good way. Nu, nu era deloc gustul exotic al ghimbirului, era mucegai mucegăit. Kimchi-ul cu năut a fost sărat, dar bun, altceva! De altfel cred că sarea e o problemă in general, la ei. De obicei în restaurante mâncarea e mai degrabă nesărată, aici e fix invers. Tempura de dovleci şi broccoli a fost extraordinar de foarte de nemaîntâlnit de sărată. Împreună cu sosul acru-picant de morcovi, un sos care nu s-a putut mânca şi căruia nu i-am înţeles logica, a fost un epic failure. Când i-am atras timid atenţia unuia dintre canadieni asupra excesului de sare şi de mucegai, omul a zis pe un ton de purtător de cuvânt la Washington, very politically correct şi complet neimplicat, “mulţumesc pentru input” şi atât!
Mi-ar fi plăcut să fi avut cojones să guste din chestiile primite de noi în farfurie, şi să îmi spună în faţă că sunt nebună, dacă ăsta era cazul. Quesadilla a fost multă, şi exemplară.
Vinuri bune, whisky canadian, Albertan-ul am înţeles că e bun, dacă înţelegi şi îţi asumi că e vită românească, de calitate, dar care are altă textură decât vita americană, aia „îndulcită” cu porumb. E de revenit, poate îi prindem într-o zi mai bună.
Nu ştiu deserturile cum se prezintă, îmi face cu ochiul the white chocolate lava.
Pe ultimul loc, şchiopătând şi cu coroniţa veştejită, vine La Tribunal. Nu îl căutaţi pe Str Dorobanţilor cu numele ăsta, că nu o să îl găsiţi. S-a redenumit Osteria del Buon Vino, în urma presiunilor făcute de adevăratul Tribunal de vis-a-vis. Scrie pe uşă “pet friendly” ceea ce mi s-a părut de bun simţ. Foarte mult nu intru în amănunte pentru că o să îl las pe Mitruţ să îşi verse off-ul, într-un post separat, în stilul lui caracteristic, dur dar aspru, vorba bancului.
Nu mi-a plăcut deloc, era gol sâmbătă seară la 9, gol şi trist. Trist e cuvântul, n-am putut să îmi scutur din furculiţă senzaţia de tristeţe apăsătoare ce pluteşte peste loc.

      

Meniu simplist, multe sandwichuri, burgeri, câteva steakuri şi 2 platouri, presupus rafinate, de mezeluri şi brânzeturi. Platoul comandat a fost de o modestie vecină cu mediocritatea, iar burgerul cel puţin ciudat, acompaniat de sosuri ce păreau din comerţ.
      
Până şi galantarul cu delicatese era pe 3 sferturi gol. Am primit un pahar de vin din partea casei, când ne-am aşezat. Au o zonă la intrare, destinată exclusiv vinurilor, pentru luat acasă, ce părea bine aprovizionată. V-am mai zis că mi s-a părut trist? Trist şi auster, fără căldură, fără o notă personală. Nu cred că o să mai am vreodată pornirea să le mai calc pragul.
Pe bune că nu avem nimic cu nimeni. Şi absolut tot ce am zis, s-a întâmplat întocmai. Sunt locuri cu potenţial, unele sunt câştigătoare, altele mai puţin. Bine că ai de unde alege. Dacă mai ştiţi şi alte locuri destinate exclusiv ne-fumătorilor, daţi-ne şi nouă de veste. Altfel, să auzim de bine şi la cât mai puţine “fumuri”!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s