Camino Finisterre: Finisterre – Muxia

CEE- FINISTERRE, iunie 2016

M-am trezit brusc pe la 6 dimineața, pentru că nu mai respiram, pentru că nas înfundat și horcăială toată noaptea. Am dat să articulez ceva dar nu ieșea nimic, mai mult, aveam șmirghel în gât. Am dat să mă ridic dar m-am așezat repede înapoi, pentru că toată camera începuse o țurcă nebunească. Și mi-a fost clară fatalitatea: răcisem ca ultima moacă.
Nu a fost o zi reușită. A fost un test de voință. Poate și-o palmă peste bot, că prea mă distram eu bine.

Azi a fost despre a pune un picior în fața altuia. Judecând după poze, a fost o zi frumoasă. Nu îmi aduc aminte prea multe, mai preocupată fiind să mă gâjâi, grohăi, văicăresc. Am intrat în Finisterre de-a lungul unei plaje care parcă nu se mai termina, unde ne-a și bătut vântul în fund de toți banii. Am ajuns la albergue arși de soare ca niște lucrători la cartofi, și sa moară Bibi dacă nu dormeam deja când mi-am pus capul pe pernă. Am dormit în polar, cu gluga peste ochi, ca ultimul boschetar, nedisturbată (în premieră) nici de pelerinii care se foiau pe holuri, nici de pescărușii care țipau ca toate visele la geam.

IMG_2498
M-am trezit un pic mai dezumflată la bostan, dar cu febră, și departe de forma pe care mi-as fi dorit-o pentru un moment special. Mitruț, dragul de el, chiar s-a oferit să cheme un taxi pentru cei ultimi 4 km care îi mai aveam până la promontoriu și la destinația noastră finală, numai să nu mă mai audă icnind și pufăind.

Și am zis Fuck it! I am walking to the end of the world! Așa că încetuc și mai degrabă tot pe loc, am luat-o la deal. Pe un soare cu vânt nebun, pe care să-l înjuri o oră fără să te repeți. Ba chiar ne-am oprit să ne mai facem o vitamină efervescentă la pet, înainte sa abordăm ultimii 100 de metri. La km zero aproape că am fost în stare să rânjesc la poză.

Farul stă singuratic de atâta timp, în fața oceanului. Oamenii ard lucruri, simboluri, pe stâncile ce plonjează în ape, și toți se strâmbă de durere când pășesc mai apăsat. Așa știi că nu au venit cu autocarul doar să se tragă în chip, la capătul lumii. Zâmbetele lor obosite, dar fericite, spun povești frumoase despre speranță, vise, prietenie, dar mai ales despre puterea nebănuită de-a merge mai departe.

It’s all I needed to know!!!

Chestiuni practice

Din Corcubion în Finisterre mai sunt vreo 10 km, toţi pitoreşti. După vreo 4 km, pe stânga, e un hotel frumos cu restaurant, chiar pe plajă, într-un mic golf natural. Arată aşa, ca în New Hampton, cu palmieri şi scaune de ratan. Dacă nu ar fi bătut vântul ca la balamuc, era frumos de stat afară la cafea, şi de urmărit culegătorii de scoici de pe plajă. Alţii, mai ne-răciţi, chiar asta şi făceau. Am mâncat o tarta de Santiago bună acolo. (E desertul clasic de pe Camino, un deliciu făcut cu multe ouă, migdale râşnite şi coajă de lămâie şi portocală)

Finisterre e boem şi aiurit. Are un aer de Californie timpurie. Case colorate, terasate, pescăruşi vorbăreţi, tipi la bustul gol, bronz, tatuaje, dread-uri blonde, tot tacâmul. Oameni care au venit pentru 2 zile şi sunt tot aici şi după 2 ani. Atrage o anumită tipologie de personalitate tulburată, care îşi poate găsi liniştea doar acolo, ajutând în albergue-uri, bând bere pe stânci, cântând la chitară în port.

IMG_2511
Îi ţin minte plajă cea lată şi albă şi frumoasă, în zilele faine cred că e o bucurie să petreci timp acolo. Plin de pensiuni şi albergueuri şi restaurante şi crâşme. Fructe de mare şi peste proaspăt la discreţie. Noi am stat la Albergue Cabo da Villa, cameră privată cu baie la comun, 30 euro. Mi-a plăcut totul. Lenjeria apretată, prosoapele pufoase, saltelele, perdeluţele înflorate de la geam, oamenii care aveau businessul ăsta, doamna care cocea pâine de casă pentru micul dejun de a doua zi, pelerinii care înnoptau aici. Lângă piaţeta centrală, port, staţia de bus şi taxiuri.

Singura problemă ar fi că din oraş şi până la Capătul Lumii, mai ai 4 km buni, la deal, fără prea multă umbră. La finalul drumului nu te aşteaptă nuş ce revelaţii: cizma mică de pe stâncă, pe care o fotografiază toată lumea în draci, borna cu kilometrul zero cu care şi cu aia e musai să îţi faci poză, un mic magazin de suverniruri (NU au apă, deci neaparat să ai de acasă!!!) şi o mare pe care o vezi de sus, impertubabilă, inabordabilă. Plus un schelet metalic roşu pe care lumea mâzgăleşte chestii motivaţionale, unele chiar mişto. Şi la poalele căruia se ard şosete, tricouri, brăţări de piele, bandane şi alte artefacte (deşi nu e legal, deci dacă vrei să îţi prăjeşti pantalonii în care ai făcut 880 de km, fii cu ochii în patru!) aşa, ca un gest de final, de let go!!!

Cina am luat-o în port, la Pepone, privind marea. Am mâncat nişte gustărici bune şi am împărţit o pizza surprinzător de calitativă. Ne-a zdrăngănit la chitară un rocker bătrân, născut talent şi mort speranţă, cu pielea tăbăcită de soare şi tutun, şi fără nici un pic de voce.Nu am avut nuş ce closure! De aia e obligatoriu, dacă tot ajungeţi aici, să mergeţi în Muxia, for the grand finale!

MUXIA, 4 iunie 2016

DBAV8543
Dimineață, după ce am cerut în spaniola noastră deja fluentă „dos desayunăus amerhicanăus por favăur”, ne-am dat seama că de fapt noi nu vrem să plecăm nicăieri. Ba dimpotrivă, am mai sta. Și așa am ajuns 20 de km mai jos, pe coastă, în cel mai special loc de pe pământ.

 IMG_2524 (2)

EQRU6189 (2)
Mult timp, Muxia a fost un loc sacru pentru celți, până să îl „aresteze” catolicii cu povestea sfântului Jacob, al cărui corp decapitat de romani ar fi eșuat pe aceste maluri, învelit în scoicile care îi și poartă numele, Saint Jacques. Un sătuc cu o energie deosebită, cu un aer păgân dar Zen, cu o biserică specială, construită pe stânci, la tivul apelor, cu oameni cuminți și liniștiți.

Am prins o nuntă și o serbare de școală. Mai pe după masă ne-am animat grozav, pe țărm, la vederea unui rechin scandalagiu care ne-a făcut parada modei o jumătate de oră bună, plătit probabil de municipalitate să facă show pentru turiști. „Are vreo 6 m” mi-a zis un bătrân american, cu un aer de cunoscător care m-a făcut să cred că probabil era ceva rechinolog în pensie. Mitruț și-a tras cadrele ca un profesionist. Ca un practicant de Pilates profesionist, that is! M-am temut îndelung să nu își crape pantalonii cei noi, de duminică.

Am fost martori tăcuți, noi și câțiva spectatori de-o seară, ai unui apus seren și cald, în sunetele de jale ale unui irlandez care găsise potrivit, God bless him, să își scoată cimpoiul. Am mâncat carcalaci și am privit de pe balconul hanului o mare calmă și un cer roz-zmeură, care a rămas așa mult timp după apus.

IMG_2565
Fin de Camino. O zi de-o pace rară.

Chestiuni practice

În Muxia poţi să ajungi liniştit pe jos, the old fashioned way, din Finisterre. Sau ca variantă alternativă, cu busul sau cu taxiul. Atenţie, în weekend nu circulă decât busurile Finisterre-Santiago şi Muxia-Santiago, nu şi legătura dintre cele 2 orăşele. Pe considerente de sănătate şi muci, am considerat oportun să folosim un taxi pentru această etapă. Ba chiar ne-a ieşit deal bun că l-am împărţit cu alţi fellow pilgrims. A fost nouă euro de persoană, dacă eram numai noi doi era 25 de euro cursa. O călătorie scurtă, în style. Maşină curată, încăpătoare, şoferul un spaniol simpatic care se încăpăţâna să facă small talk, deşi el nu vorbea engleză, iar noi e mult spus că vorbim spaniolă!!!

IMG_2539
În Muxia am stat în Albergue da Costa, o casă drăguţă cu sufragerie şi balcon la mare, cu bucătărie complet dotată, dar care a lăsat mult de dorit la pachetul esenţial pat+saltea. Paturi suprapuse din metal, prinse cu bridă la încheieturi, cu arcuri scartaietoare şi saltele cu “burtă”. Unul din cele mai proaste somnuri de pe Camino.

 EAOJ7322

IMG_2550

A compensat din plin însă orăşelul, o bijuterie mică şi serenă, un loc atât de special încât îmi e greu şi acum să mi-l amintesc fără să mi se umezească ochii. Există un mic port de-a lungul străzii principale, unde sunt înşiruite baruri şi cafenele şi de unde se ia busul spre Santiago. Dacă laşi oraşul în spate şi urmezi linia mării, ajungi la cealaltă bornă cu Km0, la monumentul ridicat ca să nu uităm ce oameni de rahat suntem câteodată şi cât de puţin ne pasă de planetă (în 2002, petrolierul Prestige a deversat 300 000 de litri de petrol în largul coastei, într-unul din cele mai urâte accidente de acest gen din istorie) şi la Biserica cea mai deosebită din lume, Nosa Senora da Barca, aşezată fain pe pietre mari şi late, spălată îndelung de flux, furtuni şi ploi. Întreg peisajul din zona respectivă e desprins parcă din legende cu celţi, de-o energie mistică aproape palpabilă.

Merită şi să urcaţi pe dealul care se ridică în spatele bisericii, ca să aveţi o vedere la 360 de grade a micii peninsule şi a întregii întinderi de coastă.

KPNC6869

Neapărat de mâncat la A Casa do Peixe, un bar-restaurant fără fiţe dar cu cea mai bună şi proaspătă faună de mare. Scoicile barnacles, sau percebes cum li se zice în dialect local, costă aici 8 euro o crăticioară de juma de kil şi sunt divine. La A de Lolo, numărul 1 pe tripadvisor, nu ne-a plăcut, cam cu figuri, cam scump şi cam nimic deosebit.

O să uit greu apusul pe care l-am văzut, şi răsăritul de a doua zi dimineaţă, peste apele cuminţi din mica Marină, la care am fost martori semiadormiţi, în timp ce aşteptam busul de Santiago.
Ne-am despărţit cu inima îndoită de Muxia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s