Camino Finisterre: Olveiroa – Cee

NEGREIRA – OLVEIROA, iunie 2016
Azi am făcut 35 de km, toți sănătoși și toți la deal, cat sa nu uitam de ce am venit până aici. Începuti la 7 dimineața, pe un aer curat și ciripit cristalin de păsărele, printr-un răsărit domol, printre multe terenuri arabile, pe care agricultura seculară merge înainte nestingherită, printre vaci și căței, pe lângă lacuri și cimitire catolice vechi, ce adăposteau rezidenți cu nume și vârste matusalemice, parca decupate din Marquez, pe lângă crânguri și sate cu 3 case, prin păduri de pini parfumați.

Nu a fost greu, nu a fost ușor. Acum nici nu îmi vine să cred. Sunt un pic mândră, dar probabil e de la oboseala și de la vino tinto. Ne-am oprit din 5 în 5 km, descaltat, dat cu vaselina pe tălpi, mâncat diverse, am mai și pilit ceva while we were at it, am ațipit pe o pășune, și am numărat fiecare pas interminabil din ultimii 3 km.

Ajunși în sfârșit la han, pe la 4 și ceva după masă, ne-am întins pe lemnul rece al băncilor din pridvor și am stat așa, fără nici un gând whatsoever, ceva vreme. Numai după asta, și după niște crochete calde, ne-am luat în primire cearceafurile și paturile, intr-o camera de 5 persoane. Te gândești „hai ca e bine, suntem 5, ne-om înțelege ca oamenii”. Un cuplu de nemți și un american în vârstă. Până ne instalăm noi, ei se cară toți în curte, deci pare o idee buna, trepanați și cu filmul tăiat cumsecade cum eram, sa ne culcam o țâră de după masă.

Și nici nu punem bine capul jos, să dăm mâna prietenește cu Mos Ene, că se întorc nemții. Și fără nici cea mai mică jenă, pun frățiuc de un festival al fâșâitului de pungi de zile mari, ca la ei la Rock am Park. Cred că nu aveau nimic în rucsacurile alea ce să nu fie pus în cel puțin 3 pungi, care trebuiau înnodate, deznodate și fâșâite, as if their lives depended on it.

‘Tu-vă în pungi, d-ar azi și mâine de urmași de Kaiser și mâncători de cârnați cu caș.

Asa că ne-am dus să ne înecam amarul la crâșma din sat, cu o supă galiciană cu cartofi, afumătură, fasole și varză, gândită special pentru cei care sprintează 35 de km /zi, plus una porție de razor clams ca la carte.

 

Acum suntem în camera mașinilor de spălat haine, înapoi la han, pentru că e cel mai cald loc din tot stabilimentul, și îi pândim pe frățânii lui Bismarck să se ducă la nani, so we can have our revenge. Plănuim să dăm ușa de perete pe la 10 jumate, să aprindem lumina, să ne suflăm mucii, curățăm gâtul, râdem tare (ceea ce nici nu o să fie greu, având în vedere că avem și un început de insolație) și împachetăm și despachetăm de cel puțin 3 ori cele 2 rucsacuri.
Wish us luck!!!!!!

Chestiuni practice

Cei 30 şi ceva de km îţi vor face din etapa asta o zi mai lungă decât veacul. Pe Camino e musai să înţelegi că dimineaţa trebuie să te trezeşti devreme şi să o iei din loc cât mai repede. Atunci îţi e cel mai odihnit pasul, îţi e mintea ascuţită şi cheful la locul lui. În prima parte a zilei înghiţi cei mai mulţi kilometri. După prânz, dacă mai şi mănânci, s-a terminat cu şmecheria. Te târăşti că o lăcustă fără aripi prin arşiţă, te opreşti la fiecare crâşmă, în fiecare poiană, sub fiecare brad, la fiecare cişmea, iar ultimele sute de metri sunt oricum interminabile.

Aşa că mai ales la o zi de peste 30 de km, cheia marilor succese este făcutul bagajelor cu o seară înainte, un somn bun, un trezit de dimineaţă în forţă, un mic dejun la mâna şi un pornit la drum fără prea multe fandoseli.

E bine să ai mereu apă îmbuteliată la tine şi să nu bei de la cişmelele din sat, pe care scrie oricum că apa e potabilă dar nu e certificată. Ştiu caminatori care au făcut o mamă de pântecăraie gravisimă după astfel de episoade. Apa o găseşti de cumpărat la toate magazinele din satele prin care treci, la preţ absolut normal.

In Olveiroa am stat la Casa Loncho, un stabiliment destul de mare şi cunoscut pe Camino, cu albergue cu camere de 5-8 paturi şi o pensiune mică, pentru cei care vor camere private, duble. 12 euro de persoana, dormitor cu 5 paturi. Fara prosoape, doar lenjerie de unica folosinta. Plus un restaurant cu terasă, unde nu ne-a tentat nimic, deşi lumea balota la greu. All în all, un restaurant mare, gălăgios, ne-aerisit, cu mirosuri grele de mâncare şi atmosfera de seria 1 la cină, în tabără la Azuga.

SXOS8689
Dacă nu ar fi fost episodul cu nemţii, cazarea în sine nu ar fi fost neapărat proastă. Duşuri destule, apă fierbinte, saltele bune.

Cina am mâncat-o în sat la o pensiune mai de fiţe, celebră pentru restaurantul casei. Cel mai bun menu peregrino (3 feluri plus o sticla de vin GROZAV DE BUN, la 12 euro) şi o porţie de Navajos (razor clams) de excepţie, la juma’ de preţ faţă de Santiago. Nu ocoliţi restaurantul As Pias din Olveiroa. Tot acolo ne-am oprit şi a doua zi la micul dejun şi ne-a gătit domnul acela fix ceea ce am avut nevoie ptr încă o zi de 25 de km ce urma să înceapă.

OLVEIROA – CEE, iunie 2016

Suntem obosiți. Și insolați. Cu toate pălăriile, cremele și spf-urile din lume. De dimineață, băietul care servea mic dejunul s-a uitat la noi cu fața aia de om care a văzut multe la viata lui, și i-am văzut încolțind un zâmbet care spunea „știu exact ce vă trebuie”. S-a întors cu un coș de pâine de casă, proaspătă, și cate 3 ouă de fiecare, prăjite „în sânge”.

Care ne-au ținut la fix pe cei 23 de km de azi. God bless his soul!!

Astăzi am ajuns la Atlantic. Îmi pot doar imagina cum veneau pelerinii medievali sute de km pe jos și pământul se termina în fața ochilor lor, și ce sentimente de mirare genuină și închinăciune umilă trebuie sa fii avut, privind larghețea și grandoarea apelor care se întindeau la orizont. Semnele cu „To the end” sunt peste tot. Mai avem o zi până în Finisterre!

Încă ne resimțim de ieri. Am o bășică, mică dar obraznică, care mă enervează cu nervii. Mitruț a cerut să i se facă poze fără burtă. Fiecare cu ce-l doare. Toată ziua și-a supt one pack-ul, fără prea mult folos. Când ne pierdeam răbdarea pe cele 28 de grade și cei 20 de km la vale, a pus muzică mai ceva ca un DJ profesionist. Azi am făcut gălăgie mare pe Camino și am cantat obsesiv melodia ălora de la Carla’s Dream cu „te rog să nu mai spui că nuuuuuuștiuuuuuu ceeeeee Marea Albastrăăă…” Seemed appropriate!!!

Ne-am bucurat când am zărit oceanul ca niște primitivi, dar ne-a trecut repede văzând coborârea vertiginoasa care ne aștepta. De la 300 m, și până la nivelul mării, în 3 km. Când am ajuns în sfârșit jos, cu genunchii în pioneze, și ne-am luat în primire cazarea într-o pensiune de o drăgălașenie maxima, aproape ne-am pierdut mințile de fericire. Saltea adevărată, ferestre spre micul golf, cafea și chec din partea casei, pături imitație chinchilla gri. Lux și rafinament. Am adormit instantaneu.

Ne-am trezit răgușiti și mai insolați decât ne-am culcat. Am plecat ca niste curci bete în dogoarea amiezii, prin orășelul toropit, sa găsim strepsils și vitamina C efervescentă. E scump sa faci insolație la Atlantic. Nu mai zic că autoritățile ar trebui să ia măsuri anti-endogamie în localitățile sub 10 000 de locuitori din mijlocul pustietății.

Măcar am mâncat niște clams absolut stelare, și am văzut un apus mișteaux. Acum ne scuzați dar avem de băut 4 litri de apă fiecare, plus un cocktail cu aspirină. Suntem un pic obosiți. Şi cam insolați.
IMG_2482

Chestiuni practice

Cee şi Corcubion, cele 2 orăşele de la capătul acestei etape, sunt aproape îngemănate, nu ştii unde se termină unul şi unde începe celălalt. Prin Cee intri, are o plajă mică şi cam murdară dar care manifestă un flux-reflux la care te poţi uita ore în şir ca hipnotizat, dacă nu ai mai văzut aşa ceva. Are şi mall, cu aer condiţionat, şi bodegute simpatice. Şi multe farmacii, unde am învăţat să cer “propolis para chupar” (propolis de supt), moment în care am avut şi revelaţia semnificaţiei acadelelor Chupa Chups.

el nu se supără. nu se obosește
Aici treci pe sub cățel

Noi am stat la o pensiune exact între cele 2 localităţi, pe faleză, cu o privelişte minunată spre mare, o vedeam efectiv din pat. Pensiunea Beiramar e de găsit şi pe Booking, are cafeluţe şi mic dejun din partea casei, o arteziană cu peştişori roşii şi sticluţe cu parfum în baie. 40 euro/camera dubla. A fost una din cele mai plăcute cazări de pe traseu, dacă nu ar fi fost şi cea mai neplăcută pentru că aici am început cu simptomele virusului. Toată lumea pe Camino vorbea de virusul care circula de câteva luni şi pe care deh, practic îl luam cu toţii şi îl dădeam mai departe, vrând nevrând. Nu era să îl ocolesc chiar eu!!!!

Corcubion e mai liniştit, mai vechi, cu străduţe înguste care coboară de pe deal fix în micul port. Viaţă are un ritm fermecător în Corcubion. Chiloţi coloraţi puşi la uscat, bătrânei care cumpără caracatiţă proaspătă, căţei mici leşinaţi de căldură, ferestre cu canaturi din alte secole. Am mâncat super bine la Taberna Marineira o Ribeiro, unde s-au remarcat detaşat scoicile cu sos de unt şi pătrunjel.

Seara ne-a mâncat în fund să încercăm localul de pe primul loc pe Tripadvisor din Cee, şi după ce că am mers the extra mile ca să ajungem acolo, am mâncat cea mai proastă şi mai scumpă cină de pe tot Caminoul. O Recreo da Costa da Morte se cheamă nenorocirea de restaurant, şi 55 de euro daţi pe nişte crochete şi o salată banală şi o caracatiţă prost gătită. Măcar vinul a fost bun!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s